Majoritatea actorilor talentați se ratează pentru că nu au umilința să joace roluri minore sau mediocre. Adevărul este că e foarte greu să ai umilință ca actor pentru că tu trebuie, exact în același timp, să ai și încredere în tine. Ca să poți face minuni pe scenă trebuie să crezi în tine cu toată ființa, să crezi că poți fascina publicul, să nu renunți când ai apucat pe o cale mai neconvențională. Combinația asta de umilință și încredere în sine e greu de găsit dar din ea se plămădesc actorii mari. Și dacă tot vă apucați de teatru înseamnă că vreți să fiți mari. Cel puțin mari.

Trebuie să știți de la început că nu o să jucați Julieta sau Hamlet când o să primiți primul rol pe scenă. Voi asta vreți dar nu asta veți primi. Deci nu vă așteptați la asta și fiți răbdători. Problema, când visezi doar Hamlet, e să treci cu vederea micile roluri mari pe care soarta ți le oferă. Dacă voi o să jucați cu gândul în altă parte micul rol de 2 replici cu care vă încearcă un regizor la început, atunci el nu o să vă mai ofere un al doilea rol. Nu există roluri mici, există doar actori mici – cineva a zis asta. Și dacă nu o să acordați atenție acestor roluri terțiare din spectacol, atunci o să vă petreceți o viață așteptându-l pe Godot, marele rol care să vă merite cu adevărat, iar el nu va veni niciodată.

Vă veți petrece viața cu ochii și cu mintea în altă parte, veți deveni meschini și frustrați, vă veți invidia colegii mai norocoși care au obținut rolurile principale, veți bârfi și veți înțepa cu ironii, gura vi se va strâmba și vocea vi se va înăspri, veți deveni urâți și caracterul vi se va  putea citi pe față.Talentul se antrenează cu orice rol și nu vă puteți permite să dați cu piciorul nici unuia dintre rolurile oferite – toate o să vă spună ceva dacă o să știți să vedeți. Marii actori știu să facă minuni din câteva replici rostite de un personaj secundar și lumea îi admiră în orice rol apar. E ușor să uluiești o sală în Hamlet, sala e pe jumătate cucerită doar când aude de “a fi sau a nu fi”, dar cum o cucerești fiind Laertes? Sau Rosencrantz? Aici e marea provocare și un actor cu vocația asta în sânge va ridica mănușa.

Dacă v-ați decis să dați la teatru, iată cum va arăta viața voastră câțiva ani buni după absolvire: vă veți duce înainte de spectacol cu câteva ore, vă pregătiți, vă machiați, nu aveți ce repeta pentru că aveți doar două replici dar va trebui să îi vedeți pe colegii voștri care au ce repeta cum se agită prin culise, apoi începe piesa, voi stați încordați așteptându-vă rândul, vine intrarea voastră, vă duceți, spuneți ceva simplu și mic, uneori replica e ingrată și stupidă de genul: “Coniță, a venit conașul.” , apoi ieșiți și vă duceți în cabină, așteptați să se termine piesa, vă duceți la aplauze, colegii voștri primesc ovații, publicul se ridică în picioare pentru ei, dar pentru voi nu are nimeni atenție, vor să dispăreți mai repede ca să îi cheme iar la rampă pe actorii principali; apoi vă duceți în cabină, vă demachiați și vă duceți acasă. Zi de zi, lună de lună timp de câțiva ani o să faceți asta. Unii actori fac asta și o viață întreagă; abia la bătrânețe îi remarcă un regizor tânăr  și face o capodoperă de film cu ei care ia premii în străinătate. Dar se poate să nu se întâmple nici asta.

Răspunsul îl știți doar voi și e acolo înăuntru, acolo unde nu e nevoie să mințiți pe nimeni: puteți juca ani de zile numai roluri mici și să fiți fericiți cu asta? Să vă aplecați asupra rolurilor minore ca asupra unor minuni îngropate și să le dați viață cu adevărat? Puteți trăi fără să fiți centrul atenției constante? Puteți garanta că invidia nu o să vă doboare și nu o să vă urâțească iremediabil? Dacă răspunsul e da, atunci duceți-vă și dați la teatru fără nici o teamă. Într-o bună zi vom auzi de voi.

În ziua în care am primit o carte cadou de la prieteni am ştiut că gata, asta e. În sfârşit prietenii mei au decis să îmi schimbe viaţa în bine, şi au început cu o carte. În ziua aceea mi-am dat seama că viaţa mea luase o întorsătură complicată, nimic nu va mai fi ca până atunci. Nu voiam să cer voie nimănui ca să fiu eu însumi, nu voiam să mă explic, să mă justific. Era o greşeală să încerc să le explic şi totuşi am făcut-o. Eram laş pe vremea aceea, depindeam prea mult de prieteni. I-am chemat la o bere, le-am arătat cartea şi i-am întrebat: “ce e asta?”. Au râs de mine la început, apoi s-au supărat. Mi-au spus că sunt un sălbatic. Au vrut să fie drăguţi şi au evitat cuvântul “incult” deşi asta eram şi o ştiam şi eu. Da, eram, sunt un incult. N-am citit o carte întreaga mea viaţă – dacă manualele şcolare nu se pun. Nu m-am dus niciodată la teatru, am refuzat din principiu să văd vreun film profund, am ocolit mereu sălile de concerte. Prietenii mei ştiau că ăsta sunt, mă cunoşteau de ani de zile, şi deodată, brusc, s-au decis să mă culturalizeze.

De ce eram aşa? Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că totul a început din şcoală, cu o profesoară de română isterică, o femeie care ne cerea să ne dăm ochii peste cap de câte ori vorbeam de Mioriţa sau Eminescu. Femeia aia se uita urât dacă îndrăzneai să nu simţi nişte fiori mistici când puneai mâna pe cartea de română. Comentariu literar? Pentru ea însemna să lauzi până la greaţă geniul nu ştiu cărui scriitor, să arăţi cât de original era omul ăla, cum toţi ceilalţi scriitori din lume erau nişte pigmei pe lângă el. Alecsandri comparat cu Moliere? Dar Alecsandri era mult mai bun şi mai subtil, se ştia asta, Moliere nu avea decât să îşi muşte mâinile din mormânt că se găsise un scriitor mai genial decât el. Atunci am refuzat să mai citesc ceva. Copiam la orice lucrare sau teză de română din principiu, trebuia să sabotez monstrul acela de profesoară care mă silea să admir ceva doar pentru că era românesc. Eram mic atunci, nu ştiam exact de ce mă revoltam, nu înţelegeam mare lucru, dar scârba mea era sănătoasă, azi o ştiu. De ce ar fi un om mai bun decât ceilalţi doar pentru că e român? E atât de absurd….

Mai târziu, de fiecare dată când îmi recomanda cineva o carte, mi se spunea ce lucruri minunate am să simt citind-o, ce revelaţii, cum o să îmi schimbe viaţa. Toţi oamenii au fost schimbaţi de cărţi, se spune… Ce slabi trebuie să fi fost. Nu simţeam nimic citind, nu eram urcat în nu ştiu ce sfere, nu mă simţeam mai bun sau mai deştept, nu mă schimbam cu nimic. De fiecare dată când deschideam o carte vedeam orgoliul ţipând din pagini: “sunt un scriitor genial, sunt un minunat maestru, uite ce frumos spun eu lucrurile simple, uite ce subtil gândesc, uite ce emoţii la care nu v-aţi mai gândit pot să simt eu, e clar că sunt special, da? Vă sunt superior vouă, muritorilor, voi nu ştiţi cum e să fii artist şi sensibil, cizmelor!”. Iar oamenii care citeau intrau şi ei în comedia asta: admirau scriitorul dar se admirau şi pe ei înşişi pentru că ei au înţeles! Deci şi ei sunt superiori muritorilor, şi ei percep emoţiile subtile şi nemaivăzute, şi ei sunt minunaţi prin contagiune cu cartea. Toţi prietenii mei aveau atitudinea asta superioară când vorbeau despre o carte. Şi mi-am dat seama că ei citeau cărţile nu pentru ce scria în ele, ci ca să se poată mândri că le.au citit. “A, În cautarea timpului pierdut? Am citit-o.” O bifaseră şi pe asta ca nişte contabili conştiincioşi.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, eu nu recomand incultura: nu vreau ca oamenii să fie ca mine, nu recomand un mod de viaţă. Doar îmi doresc să fiu eu însumi fără să trebuiască să mă scuz mereu. Prietenii mei nu reuşeau să înţeleagă asta. Iar eu eram prea laş ca să le spun în faţă ce gândeam. I-am lăsat un timp să mă târască la concerte şi spectacole de teatru. Erau ca nişte misionari în faţa unui sălbatic. Simţeau că e de datoria lor să îmi salveze sufletul. Religia lor era cultura. Spectacolele acelea nu m-au impresionat. Stăteam la fel de rece în faţa lor ca în faţa unei cărţi. Oamenii aceia se zbuciumau pe scenă iar eu nu simţeam nimic. Mă uitam fascinat şi scârbit în sală, la spectatori, acolo era adevăratul spectacol. Oameni îmbrăcaţi elegant care veniseră să asculte lucruri profunde la teatru şi totuşi care răsuflau uşuraţi când pe scenă se întâmpla ceva vulgar. Măcar prostiile le înţelegeau. Şi râdeau recunoscători la orice glumiţă uşoară de pe scenă. Ei pentru asta veniseră de fapt, voiau să vadă aceleaşi porcării ca la televizor dar să fie deghizate în mare artă. Voiau să se laude a doua zi că văzuseră Shakespeare deşi tot ce văzuseră erau nişte clovni maimuţărindu-se pe scenă. Actorii înţelegeau cel mai bine nevoia asta secretă a publicului de a se simţi bine la o piesă grea şi le făceau multe cadouri din astea din mici scene vulgare, fără legătură cu textul. Şi publicul le mulţumea în lacrimi la final. Eu stăteam rece fără să aplaud. Prietenii mei şi-au explicat insensibilitatea mea prin profesie : eram matematician. Dar nu era nici o legătură.

Pur şi simplu nu voiam să fiu păcălit. Eu nu aveam nevoie de zidul culturii ca să mă pot stima pe mine însumi. Nu aveam nevoie de acordul celorlalţi ca să îmi placă ceva. Nu voiam admiraţia lor stupidă doar pentru că şi eu am citit o carte. Da, şi ce e cu asta? Ai citit şi tu ceva. Nu e un act de eroism. Eu voiam să fac ceva mai înalt din viaţa mea, să îmi creez singur sensul vieţii, nu să stau să mă uit ce a zis Tolstoi despre cum se trăieşte. Ştiam că primul obstacol în calea unei vieţi depline este automulţumirea. Nu voiam să fiu atât de uşor păcălit de vanitatea comună a oamenilor culţi. Ce va scrie pe mormintele lor? Că au citit mii de cărţi? Că s-au dus la concerte? Cui îi va mai păsa? Milioane de oameni au citit şi s-au dus la teatru apoi au murit. Nimeni nu le mai ştie numele. Eu nu voi fi aşa. Eu voi lăsa ceva în urmă, ceva ce nu are nevoie de emoţiile altora ca să fie validat. cea mai uşoară ispită dintre toate este să fii artist. A doua ispită este să fii consumator de artă şi atât. Eu am evitat aceste ispite ca să îmi rămân mie însumi credincios. Pentru asta am renunţat la multe, inclusiv la prieteni. Într-o zi mi-am dat seama că ei mî trăgeau cel mai mult în jos, ei cu părerile lor despre cum ar trebui să îmi trăiesc viaţa. Mi-am lăsat prietenii în urmă cum laşi un săculeţ cu balast. De atunci am rămas într-o singurătate înfiorătoare dar cel puţin acum ştiu că niciodată nu voi mai fi condamnat la mediocritate. Aşa cum sunteţi voi toţi.

Personajul intră în scenă şi găseşte un telefon mobil pe jos. Îl ridică, îl cercetează, se uită în jur. Îl pune la loc pe jos şi vrea să plece. Se întoarce şi îl ridică. Butonează la el căutând ceva. Apelează un număr.

- Alo? Bună ziua. Îmi cer scuze că vă deranjez. Ştiţi cumva cine vă sună? Da, eu vă sun, dar cine sunt eu? Adică numărul meu…ştiţi? doamnă, vă rog, nu vă enervaţi. Nu e o farsă. Dacă m-aţi lăsa să explic… Vedeţi, am găsit un telefon pe jos. Da, probabil l-a pierdut cineva. Cum ce legătură? Dar avea numărul dumneavoastră în agendă şi m-am gândit că îl cunoaşteţi pe proprietar. Doamnă, vă rog nu ţipaţi la mine, eu doar am găsit un telefon. Aş vrea să i-l dau înapoi, atâta tot. Da, înţeleg că nu îl cunoaşteţi, da, da, sigur. O să mai sun. Doar că are cam o mie de numere în agendă şi eu… nu pot să îl las pe jos. E un telefon scump, foarte scump din câte mă pricep. Dacă îl las jos o să îl ia cineva. Alo? Alo?

(formează alt număr)

Bună ziua, puteţi să îmi spuneţi, vă rog, cu cine vorbesc? Ştiu că eu v-am sunat dar nu e telefonul meu. Nu, nu l-am furat, vă rog să mă credeţi. Aici scrie doar Gică. Dumneavoastră sunteţi Gică? Nu contează cine sunt eu. Am găsit un telefon pe jos şi aş vrea să i-l restitui proprietarului. Puteţi să îmi spuneţi cum îl cheamă? Păi e numărul de pe care vă sun acum. Cum adică nu ştiţi? Dar el ştie că vă cheamă Gică! Cum poţi să îi spui unui om Gică fără să îl cunoşti personal? Asta implică o oarecare familiaritate. … nu, nu sunt de la poliţie. De ce aş fi? Vă rog, calmaţi-vă, nu vă interoghez. Da, înţeleg, nu vă cheamă Gică. OK. Nu, nu mai insist.

(închide telefonul. Caută alt număr în agendă şi formează)

Alo? Bună ziua. Aş vrea să… Da, aştept. Cu soţul? Bine, daţi-mi-l pe el. Bună ziua. Ştiţi cumva cine vă sună? Da?!! Cum îl cheamă? Adică cum mă cheamă? Staţi, staţi, spuneţi-mi doar numele meu şi …. (ascultă un timp mai lung) Nu, nu e despre datorie. Ce datorie? A. Păi ştiu eu ce să spun? Eu nu sunt el. Nu pot să vorbesc pentru el… Nu, nu glumesc cu dumneavoastră. Am găsit un telefon pe jos şi am început să sun numele din agendă şi sper să dau de cineva care îl cunoaşte. Nu, nu sun pentru datorie. Vă jur. Deci nu ştiţi cum îl cheamă? Dar dumneavoastră aveţi numărul lui? Şi cum l-aţi scris în agendă? Cămătarul? Şi atât? Da, nu prea mă ajută… În fine, vă mulţumesc.

(închide. Caută alt număr în agendă şi formează)

Alo? Cu cine vorbesc? Doamnă, vă rog, nu ţipaţi. Nu, nu vă sun pentru datorie. Ce datorie? Uf. Nu contează. La revedere.

(închide, alt număr la rând)

Alo? Vă rog mult să nu ţipaţi sau să nu îmi închideţi telefonul în nas. Nu sunt proprietarul acestui telefon, vreau doar să aflu cine e. Puteţi să mă ajutaţi? Da? Chiar ştiţi cine e? Cum îl cheamă? De ce să ne întâlnim? Uitaţi, am pierdut deja prea mult timp cu chestia asta. Nu am timp să mă întâlnesc cu nu ştiu cine. Dar pot să las telefonul la o secţie de poliţie aflată aproape de el, se duce la ei şi şi-l ridică. De ce nu la poliţie? Altfel cum? Ce e aşa rău în ideea cu poliţia? Poate pentru că domnul …cum aţi spus…Fane? că domnul Fane e cumva cămătar? Şi oare pentru că bate oamenii fără motiv şi le sparge casele dacă nu plătesc la timp? Întrebam şi eu… nu, gândeam aşa… cu voce tare. Deci cum facem? Merg la poliţie sau îl arunc pe stradă? Aşa, mai bine, sună-l acasă şi zi-i să mă sune. Da, aştept.

(închide. Un timp se plmibă nervos. Apoi telefonul din mâna lui sună. răspunde)

Alo? Domnu Fane? Ce onoare să vă cunosc în sfârşit! Ce contează cine sunt? V-am găsit telefonul, cred că v-a spus băiatu. Da,da, e auriu şi are o mie de numere în agendă, de pe el vorbesc acum. Ce de lume cunoaşteţi domnu Fane, o mie de contacte în agendă! Ce de lume. Cum de v-aţi făcut atâţia prieteni? Că eu, oricât trag de mine, nu cunosc mai mult de 5 oameni în oraşul ăsta. Vai de mine, mă scuzaţi că vă consum timpul aşa… cu comentarii deplasate. Să trecem la esenţe! Deci ăsta e telefonul dumneavoastră şi îl vreţi înapoi. Foarte bine. Asta fac eu de un sfert de oră, vă caut să vi-l dau înapoi. M-am gândit la început că o să vă pară rău de el, fiind un telefon aşa de scump, dar acum când ştiu cu ce vă ocupaţi… parcă încep să mă îndoiesc. Probabil că vă puteţi cumpăra zece asfel de telefoane cu câştigul pe o zi. Ce zic eu? Pe o oră. Da, nu e treaba mea, normal. Nu vă aud, vorbiţi mai tare. O să ce? Îmi rupeţi picioarele? Vai, dar sunt îngrozit. Literalmente. Asta dacă mă găsiţi. Ceea ce va fi cam greu. Da, şi sunt strivit acum de înjurăturile astea. Total strivit, nu ştiu cum o să-mi revin. OK, coane, pentru că văd că nu ştii de ironie: nu mă atingi cu nimic. Înjurăturile tale sunt apă de ploaie. Zero barat. Asta e egal cu mulţimea vidă în matematică, dar mi-e clar că habar n-ai ce e aia. Matematica adică. Ascultă,coane, pentru că nu meriţi să stric pe tine cuvântul „dumneavoastră” – e un cuvânt pentru domni şi tu eşti ultimul candidat la el – tu eşti tot ce urăsc mai mult în viaţă. Burtosul mitocan care se scarpină cu degetul mic în ureche. Pariez că ai burtă aşa cum pot să îmi pariez viaţa că ai un lanţ gros de aur la gât şi o maşină maare şi albă ca un dric. Dar nu astea contează, astea-s doar aparenţe, aste doar strigă despre tine „mitocan” când ieşi pe stradă. Nu, ce mă deranjează e atitudinea ta faţă de cei ca mine, faţă de oamenii care gândesc şi citesc, faţă de cei care există fără să strivească şi să înjure. Noi, ăştia cu facultăţi şi masterate, noi suntem zero în faţa ta. Nu poţi să înţelegi ce facem noi oricât ţi-ai stoarce creierii, nu înţelegi la ce folosim în afară de să fim călcaţi cu maşina când te îmbeţi tu puţin. Dar află, coane Fane, că rataţii ăştia ca mine au inventat telefonul şi maşina, televizorul şi boxele hi-fi, fără de care te-ai da cu capul de pereţi de plictiseală; rataţii ca mine se fac medici ca să îţi salveze ţie pipota după un chef mai monstru, rataţii ca mine se fac profesori şi îţi educă odraslele ca să poată citi cât să ia un carnet de conducere – că asta e prioritatea lor numărul unu! Rataţii ca mine se fac judecători şi avocaţi şi după ei umbli tu cu şpaga să te lase să mai răsufli , rataţii ca mine au contruit lumea asta care te ţine în spinare ca pe un parazit ce eşti, rataţii ca mine rămân în cărţile de istorie şi numele lor este pomenit peste sute de ani pe când al tău va fi îngropat cu 5 minute înainte să mori. Tu eşti un accident al acestei lumi, ai nimerit pe aici din greşeală şi tot ce ştii tu să faci e să o parazitezi. Nu ştii ce rost are lumea, nu înţelegi nimic, dar scurmi orbeşte nişte tunele prin ea şi crezi că o stăpâneşti. Ce ştii tu să faci altceva decât să furi şi să loveşti? Şi pentru asta mai vrei admiraţie? Poate respect chiar? Ai onoare, micuţul de tine? Da, ştiu ce mi-ai face dacă ai fi aici. Dar nu eşti şi de aia pot să îţi spun tot ce cred despre tine şi toate scursurile de genul tău. Îmi pare rău că nu îţi pot face nimic. Nu am decât telefonul tău ca să mă răzbun pe tine. Şi nu ştiu ce să fac cu el .M-am gândit să îl duc la poliţie, să investigheze ei toţi prietenii tăi dar n-are rost, ştiu sigur că te-ai descurca acolo, ai şti tu pe cine să ungi. Nu. Am să îţi sprag telefonul aici şi acum şi odată cu el o să pierzi cele o mie de contacte. O mie de datornici, de oameni chinuiţi de tine şi care tremură când tu îi suni. O mie de oameni din care măcar pe câţiva nu o să îi mai poţi găsi şi va trebui să îi ierţi de datorie. O mie de oameni la care va trebui să te duci personal să le ceri iar numerele de telefon şi de fiecare dată când o vei face te vei gândi la mine, la nimicul care te-a umilit şi ţi-a strigat în faţă cine eşti. Şi o să mă urăşi şi o să fii frustrat şi nu o să poţi pune mâna pe mine niciodată. Da, ştiu că e o răzbunare cam meschină, dar ce poate face unul ca mine unuia ca tine? Ce altceva pot să fac? Nu am nici o putere asupra ta, asupra nimănui. Dar şi de aş avea puterea ta, eu nu aş folosi mijloacele tale. De ce? N-ai să înţelegi asta niciodată aşa cum un gândac nu înţelege nimic din lumea în care trăieşte. Orizontul tău e atat de stramt, nici nu bănuieşti ce planete şi sisteme solare se întind dincolo de ochii tăi miopi şi bolnavi, niciodată nu o să înţelegi. Mi-ar fi milă de tine dacă nu mi-ar fi scârbă. Şi ştii ce e cel mai trist? Că s-ar putea să fii atât de prost pe cât cred eu şi atunci nu ai înţeles nimic din ce ţi-am spus acum. Ca şi cum noi doi nu trăim în aceeaşi lume, pe aceeaşi planetă, nu vorbim aceeaşi limbă. Nu avem cum să fim aceeaşi specie. Unul din noi nu e real şi sincer nu ştiu care din noi.

( Închide telefonul, îl aruncă pe jos şi îl zdrobeşte cu călcâiul. Apoi pleacă. )

(Acesta e un monolog care incepe pe un ton obiectiv, impartial si se termina intr-o nota subiectiva. Incepe cu “noi ” si se termina cu “eu” – ceea ce permite un crescendo al emotiilor exprimate ; de asemenea are si o conversatie cu un interlocutor imaginar, ceea ce permite un joc variat al actorului.  )

Nu există prieteni care pleacă. Aceia nici nu erau prieteni, ci doar cunoştinţe. Stăm cu toţii într-o gară, pe un peron, aşteptăm ceva, nici noi nu ştim ce. Suntem singuri. Trenurile vin şi pleacă dar nu sunt pentru noi. Dacă ar fi le-am recunoaşte. Stăm singuri pe o bancă, îngheţaţi de frig şi singurătate. Apoi vine cineva şi se aşează lângă noi. E tot un călător. Şi el aşteaptă un tren. Aşteptarea apropie oamenii aşa că intrăm în vorbă, ce să facem şi noi?

„- Bună ziua

- Bună ziua. Ce mai faci?

- Aştept un tren, tu?

- Şi eu.

- Urată vreme.

- Da…”

Apoi tăcem. Dar liniştea nu stă prea mult. Vorbim. Schimbăm cuvinte fără semnificaţie despre vreme şi trenuri, despre trecătorii mai norocoşi care au găsit un tren, trenul lor. Trebuie să spunem ceva. Aşa e politicos, nu? Pe urmă, cu cât vorbim mai mult, cu atât spunem lucruri mai importante. Celălalt nu mai e un străin. Aşteptarea aceasta împreună ne-a împrietenit. Îi vorbim despre fericire şi visele noastre, îi spunem cât ne e de greu şi el ne înţelege, poate şi plângem un pic. Dar nu,nu e timp de asta. Iată, a venit un tren, e pentru el. Trebuie să plece, dar o sa ne scrie. Sigur că da, o să ne scriem, o să ne sunăm, rămânem prieteni, leăgtura asta nu poate să dispară. Cuvintele ce s-au rostit între noi nu sunt cuvinte de străini. Cel ce le-a auzit este un prieten.

Apoi zilele trec, apar cărţile poştale scrise scurt, cuvinte banale şi politicoase, el a ajuns în altă gară, aşteaptă alt tren, e în altă etapă. Şi noi am devenit doar o cunoştinţă plicticoasă faţă de care are datoria de a scrie. Dar trece şi asta. Nu ne scrie mult. Între timp apare altcineva pe peron, un alt călător. O să vorbim şi cu el, ne împrietenim şi cu el, altfel cum? Nu din asta e făcută viaţa? Nu din prieteni pe care îi pierzi?

Am avut prieteni în liceu cu care am băut şi am plâns de anul nou sau la cine ştie ce petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le bănuiam despre mine, ei erau alături de mine, nici nu visam că într-o zi nu o să ne mai vorbim. Ne întâlnim uneori pe stradă şi eu traversez ca să nu îi salut. Saluturile astea politicoase mă omoară. La ce bun? Dacă nu suntem decât nişte cunoştinţe distante acum, de ce să ne chinuim 5 minute cu un subiect de conversaţie? Nu mai sunt prietenii mei. Au murit pentru mine. Şi nici atunci demult nu erau prieteni dacă acum nu mai sunt. Doar s-a întâmplat să ne petrecem un timp împreună, un timp în care fiecare aştepta altceva. Dar dacă aceia erau prieteni adevăraţi, nu plecau cu primul tren, ci rămâneau lângă mine, aici. Pentru că nu trenul pe care îl aştepţi contează, ci alături de cine aştepţi. Ei nu au înţeles asta. Nu am nevoie de prieteni întâmplători, de vagi cunoştinţe pe la petreceri  care să îmi dea mesaje banale de crăciun. Nu vreau politeţea voastră! La ce bun cuvintele acestea reci şi stupide? Nu îmi sunteţi obligaţi cu nimic! Nu trebuie să mă salutaţi, nu trebuie să îmi trimiteţi mesaje banale, nu trebuie să mă sunaţi dacă chiar nu aveţi ce îmi spune. Vă eliberez din funcţia de falşi prieteni, foste cunoştinţe, colegi. Am nevoie de oameni adevăraţi care să nu mai plece de lângă mine. De aceea stau aici şi aştept. Nu am să iau nici un tren, nu am să merg mai departe. Aştept pe cineva care să rămână aici pentru mine, lângă mine, mereu.

E normal să aveţi emoţii la admitere şi nu o să fiţi depunctaţi pentru ele singure, se ştie că tracul se estompează în timp şi când veţi fi actori o să îl puteţi controla satisfăcător, dar dacă emoţiile de la admitere vă împiedică să performaţi cum trebuie – atunci o să picaţi din cauza lor indirect.

De ce aveţi emoţii? Din cauza juriului. Dacă aţi da o reprezentaţie în faţa familiei nu v-ar fi aşa de frică, dar ei sunt străini şi nu au de ce să gândească lucruri bune despre voi la prima vedere – totuşi trebuie să îi impresionaţi plăcut. Emoţiile există şi sunt normale în situaţia asta – nu are rost să vă minţiţi că ele nu sunt acolo, sau să vă imaginaţi că sala de examen e goală. Pentru că ştiţi şi voi prea bine pe cine aveţi în faţă. S-ar putea să aveţi suprize neplăcute dacă negaţi tracul până intraţi în sală şi apoi brusc să vă lovească atunci când daţi cu ochii de comisie.

O soluţie proastă ar fi să ignoraţi juriul, să jucaţi ca şi cum ei nu ar fi acolo, cu ochii în tavan. Nu o să daţi ce aveţi mai bun din voi în condiţiile astea pentru că un actor nu poate juca în pustiu, răspândind trăirea sa în vid.

Şi atunci iată sfatul meu: jucaţi pentru comisie ca şi cum aţi juca pentru o sală plină de prieteni. Conştienţi că ei sunt acolo să vă sprijine, să vă aplaude, dar conştienţi şi de faptul că voi jucaţi pentru ei, ca să îi faceţi să trăiască ceva plăcut, să fie chiar mai fericiţi, să simtă ceea ce simţiţi voi. Nu vă mai gândiţi că e un examen şi că trebuie să luaţi o notă. Bucuraţi-vă de jucatul în sine şi încercaţi să faceţi ceea ce orice actor face în fiecare seară de spectacol: joacă pentru alţii.

Dacă voi vreţi să daţi la teatru doar pentru a fi vedete, pentru a fi admiraţi şi adulaţi atunci aveţi o problemă: se cheamă narcisism şi nu e tratabil – eventual câteva şedinţe de psihanaliză s-ar putea să mai atenueze efectele neplăcute dar pe termen lung o să chinuiţi şi o să faceţi mulţi oameni nefericiţi cu meteahna asta.

Un actor joacă pentru ceilalţi mereu. De aceea actorii vorbesc de săli calde şi săli reci, de public receptiv sau închis. Actorii simt mereu publicul şi publicul, dacă e deschis, îi ajută. E un flux emoţional între sală şi scenă despre care toţi actorii au vorbit. Când ai o sală bună dai tot ce ai mai bun din tine, te întreci pe tine însuţi fără să ştii cum sau de ce, fără să poţi repeta fenomenul la cerere. Pentru că oricât de bun actor ai fi, dacă sala e rece jucatul va fi o corvoadă şi nu o să poţi străluci. Pe ideea asta simplă se bazează sfatul meu: “sala” voastră la admitere este juriul. Jucaţi pentru ei. Ei nu încearcă să fie acri sau să vă descurajeze, ei sunt acolo şi ca să vă ajute. Nu o să sară în spirjinul vostru, nu o sa vă sufle textul, dar ei sunt deschişi spre voi şi dispuşi să simtă ce vreţi voi să simtă. Ei sunt dispuşi să vă transimită acel flux de emoţii pozitive care v-ar ajuta enorm în acel moment. Depinde doar de voi să îl generaţi.

În fine, ca sfat general, înainte de examen trebuie să jucaţi cât mai mult posibil în faţa oamenilor. Nu în faţa oglinzii, că ea nu vă ajută cu emoţiile deloc. Aveţi prieteni, colegi, părinţi, fraţi – jucaţi în faţa lor. Cât mai mult. Nu doar în ajunul examenului, ci cu luni înainte. Şi prin a juca nu înţeleg ca ei să stea cu textul în faţă şi voi să îl recitaţi, apoi ei să vă corecteze. Nu. Trataţi-i ca pe un public real.  Scopul lor în viaţă nu este să vă laude pe voi ce bine aţi jucat, ci să se bucure, întristeze sau să simtă ceva când se uită la reprezentaţia voatră. Să uite pe moment unde sunt şi cine sunt.  Cât despre text… trebuie să îl ştiţi dumnezeieşte, nu aveţi nici o scuză aici.  Pentru că cel mai rău lucru este să nu fiţi siguri pe text la examen. Voi trebuie să vă concentraţi pe interpretare atunci.

Dacă vă e ruşine să jucaţi în faţa prietenilor… atunci ceva e în neregulă. O să vă fie şi mai greu în faţa jurului compus din oameni străini. Trebuie să jucaţi în faţa cunoscuţilor. Dacă nu puteţi trece de această probă atât de uşoară cum o să treceţi de altele mai grele? Cu alte cuvinte: nu aşteptaţi examenul de admitere ca să vă testaţi capacitatea de a juca. Testaţi-vă singuri de sute de ori înainte de a merge acolo. Examenul acela nu este ca să vă spună ceva despre voi, ci doar ca să intraţi acolo unde ştiţi siguri că vreţi să fiţi. Şi ca să fiţi siguri de asta trebuie să jucaţi înainte.

2. Mâinile. Când recitaţi, mâinile pot fi folosite creativ pentru ilustrarea cuvintelor din poeme. De pildă la Nichita Stănescu apar multe cuvinte concrete: “sferă”, “cub” – ele pot fi schiţate cu mâinile. Nu le lăsaţi să atârne inerte pe lângă corp dacă le puteţi folosi creativ. Dar nici nu fiţi obsedaţi de ele când recitaţi, nu le folosiţi în exces. La monolog, care e mai lung, s-ar putea ca mâinile să pună o problemă serioasă. Ar fi bine să alegeţi un monolog care vă permite introducerea unui obiect. De pildă puteţi ţine un telefon în mână şi să rostiţi tot monologul la el… Mai puteţi avea în mână o carte, o umbrelă, o geantă… ideea e să le folosiţi la un moment dat în cursul monologului, nu doar să le ţineţi ca să ocupaţi o mână
Cam atat pentru prima parte. Postul va continua data viitoare cu sfaturi despre trac.

(sceneta cu 2 personaje principale si unul secundar. Durata aproximativa  20 de minute.)

O cafenea la amiază. Afară plouă. Câţiva clienţi. Intră EL. Se aşează la o masă. Vine un chelner, îl întreabă ceva, apoi pleacă. EL se uită la ceas. Chelnerul revine cu o cafea. EL scoate un ziar şi încearcă să citească. Se răzgândeşte. Se mai uită odată la ceas. Începe să bată încet cu degetele în masă. EA, era deja la o masă, undeva în spatele lui, îl priveşte. Deodată EA se ridică şi vine spre el.

EA: Permiteţi?
EL: Poftim?
EA: Pot să mă aşez?
EL: Da.(se uită în jur şi vede celelalte mese libere ) Cred că da.
EA: Aşteptaţi pe cineva?
EL: De fapt… da.
EA: Nu-i nimic. Când o să vină, am să plec.
(pauză)
EL: Mă cunoaşteţi?
EA: Da. Dar dvs…. nu vă amintiţi de mine?
EL: Îmi cer scuze dar… nu.
EA:Ştiu că aveţi sute de studenţi totuşi, pe mine ar fi trebuit să mă ţineţi minte. Cel puţin aşa credeam.
EL: O studentă de-a mea… acum cât timp?
EA: Acum 2 ani.
EL: Doi ani e mult. Nu mai ţin minte nici măcar seria de anul trecut.
EA: Asta pentru că nu vă uitaţi niciodată la studenţi.
EL: (pauză. Nu ştie dacă să fie jignit sau amuzat) E un reproş?
EA: Nu chiar. E o constatare. Vă uitaţi mereu în tavan, uneori erau 3 studenţi în sală şi dvs nu observaţi nimic. Cred că aţi fi predat şi în faţa unei săli goale.
EL: Să ştii că mă uit la studenţi. Poate că asta nu se vede dar eu…. poate ca nu mă uit fix la ei, dar le stiu prezenta.
EA: Şi atunci de ce nu v-aţi amintit de mine?
EL: ?
EA: Am fost la cursul dvs doi ani la rând. Am dat examen oral tot cu dvs de 4 ori. Cred că sunt singurul caz cariera dvs.
EL: Da, ciudat. Examenul foarte simplu… numai cine nu vrea nu trece.
EA: Păi asta e, că n-am vrut.
(pauză)
EL: Şi…. acum predaţi undeva?
EA: Nu, sunt vânzătoare.
EL: Poftim?
EA: Da. Va mira?
EL: Păcat de anii irosiţi în facultate.
EA: Dar de ce? Încă nu mi-am pierdut speranţa că într-o zi o să predau şi eu. Ştiţi, nu vreau să plec din Bucureşti. Posturi la ţară-s destule dar nu sunt de mine. Iar aici….  aici trebuie pile serioase altfel nu răzbeşti.
EL: Şi eu sunt profesor în capitală şi n-am avut nici o pilă!
EA: Dar nu mă refeream la dvs. Dvs sunteţi foarte bun ceea ce nu e cazul la mine.
EL: Sunteţi sigură că vorbiţi serios?
EA: Adică?
EL: Nu ştiu cum poate cineva trăi cu o proastă impresie despre sine. Trebuie să crezi mereu că eşti cel mai bun chiar dacă nu-i adevărat. Nu contează.
EA: Aş avea o rugăminte: pot să vă tutuiesc?
EL: De putut puteţi…. ce să spun?
EA: Acum nu mai sunt studentă. Când o să fiu profesoară o să fim colegi. Atunci măcar o să mă lăsaţi.
EL: Intenţionaţi să veniţi la universitate?
EA: Da, acesta e visul meu. Dar vă…te rog, nu-mi mai spune „dvs”. E foarte ciudat. Diferenţa de vârstă între noi nu e aşa de mare şi, oricum, eu ar trebui să te respect. Invers e chiar ciudat.
EL: (pauză) Bei o cafea?
EA: Mulţumesc, am deja una. (se duce la masa ei şi îşi aduce cafeaua şi geanta)
EL:  De ce spuneai că nu ai vrut să treci examenul meu?
EA: Păi la început chiar aşa a fost. Am tăcut tot timpul examenului, un cuvânt n-am scos şi practic te-am obligat să mă pici. Asta de 3 ori. A patra oară chiar voiam să trec. Dar, de emoţie, iar n-am putut vorbi, am început să plâng şi tu m-ai trecut de milă.
EL: Ciudat. Nu ţin minte nimic.
EA: Păcat. Eu m-am gândit de zeci de ori la asta, nopţi întregi n-am putut dormi din cauza asta, imi reaminteam scena de la examen si… nu mai puteam. Mai bine nu mă treceai atunci.
EL: Puteai să refuzi nota. Puteai să te opui. Nu înţeleg ce rost au reproşurile.
EA: Dar nu e un reproş! Era aşa… un gând. A patra oară chiar învăţasem, imi puesem in cap sa iti demonstrez cât sunt de bună, chiar cea mai bună din serie. Şi, când colo… mi-am dat în petic şi a trebuit să accept cu recunoştinţă mila ta.
EL: Acum nu mai contează.
EA: Pentru mine va conta mereu. Voi rămâne cu amintirea asta penibila cum m-am făcut
de râs în faţa ta.
EL: Dar eu, după cum vezi, am uitat totul.
EA: Da, dar acuma ţi-am reamintit eu.
EL: Atunci am să uit din nou.
EA: Va fi mai greu. De fapt, aş prefera să nu uiţi.
(pauză)
EA: Aş vrea să te rog ceva.
EL: Zi-i.
EA: Dar nu te superi?
EL: Nu pot să ştiu dinainte dacă o să mă supăr sau nu.
EA:Totuşi, promite-mi, altfel nu pot. Măcar să nu te enervezi.
EL: Nu sunt un om nervos.
EA: Uite ce voiam să te rog: să mă mai examinezi odată.
EL: Dar… de ce? Cand? Unde?
EA: Aici, acum! Dacă se poate.
EL: Dar…. nu, nu se poate. Sunt în timpul liber. Dar, dacă vrei, poţi să vii odată cu studenţii, în sesiune. Am să te primesc. Deşi, nota nu se mai poate schimba…
EA: Dar nu pentru notă! Eu… atmosfera de examen mă paralizează. Pe când aici….. dac-ar fi după mine, toate examenele s-ar da în cafenele.
EL: Ce bine că nu e. Îmi cer scuze, dar sunt în timpul liber şi aştept pe cineva.
EA: Da, înţeleg. Îmi cer scuze eu. Voiam neapărat să vă dovedesc că sunt mai desteapta decat credeti.
EL: De ce conteaza atata ce cred eu? Si la urma urmei nu cred nimic.
EA:(pauză) Ştii de ce n-am vrut să trec?
EL: Când?
EA: Primele trei dăţi, la examen.
EL: De ce?
EA: Pentru că te iubeam.
EL: Domnişoară! Eu….. nu cred că e potrivi…
EA: Stai liniştit că acum nu mai e valabil. Altfel nu ţi-aş fi spus-o. De altfel toate colegele
mele erau îndrăgostite de tine aşa că nu-i ceva ciudat. Dar numai eu am rămas
repetentă un an doar ca să te mai văd. Şi aş mai fi rămas încă dar mi-au pus părinţii
piciorul în prag. Oricum, nu m-aş mira ca şi studentele tale de azi să fie la fel. Aşa că
ai gijă…. oricum, dacă ar fi să repet facultatea, n-aş mai face prostia asta. Acum am o
viziune mai matură asupra vieţii.
EL: Mă….bucur.
EA: Dar să ştii că nu regret nimic. A fost cel mai frumos an din viaţa mea. De un an de
când am terminat facultatea te-am căutat numai ca să-ţi spun asta şi să-ţi mulţumesc.
EL: (tace)
EA: Sper că nu te-am plictisit…
EL: Nu. Dar nu ştiu ce să cred…
EA: Nu trebuie să crezi nimic. Ţi-am spus că mi-a trecut.
EL: Cum te numeşti?
EA: Ana-Maria.
EL: Ascultă, Ana. Mi s-a mai întâmplat ca unele studente să creadă că s-au îndrăgostit.
Unele mi-au trimis şi scrisori. Nu le-am răspuns niciodată. Dar niciuna nu mi-a spus-
o în faţă. Chiar la trecut, aşa cum ai făcut tu. E, trebuie s-o spun, penibil.
EA: Înţeleg. Şi pentru mine e penibil. Aşa că hai să vorbim despre altceva.
EL: De ce trebuie neaparat sa vorbim?
EA: De ce nu? Uite: de pildă, ce mai scrii?
EL: Poftim?
EA: Scrii literatură, nu? Sunt convinsă de asta.. Nici nu ştii cât am căutat ceva scris de tine. De ce nu publici? Sunt convinsă că scrii numai lucruri geniale.
EL: Dar tu scrii ceva?
EA: de ce ma intrebi? Arat cumva a scriitoare?
EL: Nu ştiu, nu mă pricep. Dar altfel n-ai fi venit la Filologie. Toţi studenţii de la noi
scriu.
EA: Adevarat. Păi si eu scriu mereu. Numai poeme. Am trimis şi pe la reviste dar şi-acolo e cu pile. Iar eu nu cunosc pe nimeni.
EL: Cine ţi-a spus că trebuie să ai pile ca să fii publicat?
EA: Ei, dar asta ştie oricine, şi măcar acuma nu ai dreptul să te superi: dacă nici pe tine nu te-au publicat, îţi dai seama.
EL: Poate că nu am trimis poeme.
EA: Cum se poate?
EL:Poate că eu cred că poezia se scrie cu sânge şi că nu ai dreptul să o publici, să o laşi
pe labele tuturor străinilor.
EA: Nu poate fi asta. Mai degrabă cred că nu cunoşti pe nimeni  la edituri sau reviste.
EL:Ba cunosc.
EA: Da? O, ce super! atunci, ai putea să pui o vorbă bună şi pentru mine pe la cunoscutii tăi?
EL:Nu, aşa ceva nu pot. Te plângi că există pile peste tot dar, la o adică, n-ai ezita să te
foloseşti chiar tu de acest sistem.
EA: De ce nu? Dacă toţi o fac?
EL: Nu pot să-ţi explic de ce. Dacă nu simţi tu însăţi scârba, eu nu pot să-ţi explic.
EA: Ba da, o simt. Glumeam adineauri.
(intră PRIETENUL )
PRIETENUL: Salut! Scuze de întârziere!
EL: Lasă. Ia loc. Bei ceva?
PRIETENUL: Nu, mersi. Mă grăbesc.
EA: Atunci, eu… (se ridică) mi-a părut bine să vă revăd.(îi întinde mâna)
EL: Cum? Da, şi mie. (un timp. Ea a rămas cu mâna întinsă. El o vede şi îi strânge mâna grăbit. Ea se aşează la o altă masă, în apropiere. )
PRIETENUL: (tăcere) Ce ploaie anostă. Şi nu dă semne că s-ar….. ăştia de la meteo ziceau c-o să mai ţină cel puţin trei zile…. da…
EL: Ziceai că te grăbeşti.
PRIETENUL: Păi, da.
EL: Şi-atunci ce rost au ocolişurile astea? Decât dacă….
PRIETENUL: Stai, frate prea eşti suspicios.
EL: Ba nu, dar te cunosc destul.
PRIETENUL:  Nu uita că şi eu te cunosc. Şi vremea, să ştii, chiar mă interesează.
EL: Atunci îţi baţi joc de mine. Mă chinuiesti cu aşteptarea.
PRIETENUL: Stai puţin, ar trebui să mă simt jignit. Ce-i cu suspiciunea asta? Înţelege şi tu, mi-e greu să găsesc cuvintele .
EL:Crezi că nu văd cum încerci să mă menajezi?
PRIETENUL: Dar nu e vorba de asta!
EL: Spune odată da sau nu!
PRIETENUL: Păi tocmai asta vreau să-ţi explic: e mai complex decât atât.
EL: E clar: „nu”. (se ridică)
PRIETENUL: Ba nu! Stai, te rog.
EL: Dar nici „da” nu e.
PRIETENUL: Da, nu e nici „da”. E ceva mai pe la mijloc, nici nu ştiu cum să-i spun.
EL: lasă că ştiu eu: mediocritate. (îşi îngroapă faţa în palme)
PRIETENUL: Am ştiut că aşa o să fie. Din clipa în care mi-ai dat caietul acela, am ştiut că n-o să mai fim prieteni. Nu a fost o presimţire, am ştiut pur şi simplu. Erai singurul prieten care nu scriai şi asta mă bucura. Spune-mi, de ce am deschis eu editura asta? Ca să-mi pierd toţi prietenii? Nu ştiu cum de-am avut eu ghinionul ăsta să am numai prieteni poeţi. Tu nici nu poţi bănui măcar câţi oameni mă urăsc. Nu ştiu cât am să mai rezist.
EL: Nu te teme, eu n-am să te urăsc. Nu e vina ta că scriu eu prost.
PRIETENUL: Vezi, tocmai asta voiam să-ţi spun că eu nu sunt dumnezeul poeziei. Dacă mie nu-mi place ceva, nu înseamnă neapărat că e prost. Poate greşesc. Eu zic să mai încerci la altcineva.
EL:Numai părerea ta contează. Degeba faci pe modestul, ai avut mereu un ochi format pentru poezie.
PRIETENUL: Mă gândeam că ai putea să schimbi tema.  Se vede că ai o dexteritate la scris, sunt convins că ai scris mult mai mult decât mi-ai arătat. Trebuie să schimbi doar tema şi tonul. Să fie ceva mai….sincer, nu ştiu.
EL: Nu pot.
PRIETENUL:Ei, asta-i!
EL:Mai sincer de atât nu pot.(pauză) am scris poezie de la 14 ani într-una. Nu cred că vrei să ştii câte caiete am acasă, toate pline cu prostii. Nu simţeam niciodată ceva cu adevărat, eram îndrăgostit de personaje literare. Abia când m-am despărţit de Elena am crezut că simt în sfârşit ceva real. Suferinţa asta era vie şi am crezut că o să scriu mai bine dacă o să fie un sentiment adevărat. Dar uite că nu. Şi ce-i mai grav e că am îngropat singura mea trăire în poezie. Ce ridicol eram, cum îmi cercetam durerea, cum căutam să prind fiece emoţie cu acul unei metafore ca într-un insectar, cum pândeam pur şi simplu apariţia durerii, cum mă mai bucuram: dacă simt ceva înseamnă că trăiesc. Şi, iată, acum am irosit totul, nici nu mai ştiu cum e să suferi. Şi toate astea pentru ce? (pauză) dar tu nu te grăbeai undeva? Nu te mai ţin.
PRIETENUL: Nu, lasă.
EL: Nu am nevoie de consolări, să ştii.
PRIETENUL: Poemele tale sunt publicabile. Nu sunt rele, doar că le lipseşte ceva, o scânteie, un nu-ştiu-ce.
EL: Geniul adică.
PRIETENUL: Mă gândeam că putem să scoatem un tiraj mic totuşi, câţiva critici or să te bage în seamă.
EL: Nu mă interesează. Dacă nu sunt foarte bune, nu public nimic.
PRIETENUL: Vezi cum eşti? Şi tu suferi de obsesia geniului? Dar gândeşte-te câţi oameni nu se nasc genii şi totuşi trăiesc. Trebuie să trăim si noi, astialalti.
EL: da, doar că ei nu scriu poeme. Dacă nu eşti geniu atunci spargi piatră sau vinzi săpun, dar nu te apuci să scrii.
PRIETENUL:Dacă ar fi toţi ca tine….
EL: Aici nu încape milă sau compromis. Dacă unii publică deşi ştiu că nu-s extraordinari, e treaba lor, pentru mine ăştia sunt demni numai de dispreţ. Şi de uitare.
PRIETENUL: Şi ce-ai să faci de-acum?
EL: Nu ştiu. Chiar nu ştiu.(pauză) Am acceptat să fiu profesor numai ca să am timp destul să scriu. Toţi anii ăştia am crezut cu fanatism în talentul meu. Acum… nu cred că are rost să mai predau.
PRIETENUL: De ce eşti copil? Nu-i capătul lumii.
EL:Nu, chiar nu ştiu ce-am să fac. Chiar trebuie să mă gândesc.E greu să începi ceva nou la 35 de ani. Dar şi să continui…
PRIETENUL: Şi la o adică, de ce să nu predai mai departe?
EL: Cum asta? Să vorbesc despre tot felul de genii şi poeţi ştiind în acelaşi timp că eu sunt un nimeni? Dar m-aş otrăvi. Până acum îi consideram un fel de egali. Şi deodată, iată-i transformaţi în zei de neatins. Nu pot să le fiu servitor la altar.
PRIETENUL:Aşadar până acum îi serveai doar în calitate de viitor zeu.
EL:  Nu mai glumi cu asta.
PRIETENUL: Niciodată nu voi înceta să fiu uimit de psihologia scriitorilor. Dar, în fine. Nu mi-ai spus totuşi ce-o să faci de-acum.
EL: Ce-ar fi să plec într-o călătorie? Să văd Europa, să schimb aerul….
PRIETENUL: Da, ar fi ceva. Dar de unde bani?
EL: Nu asta contează. am să mă împrumut.
PRIETENUL: Da, bună idee. Dar ai de la cine? Uite, eu ţi-aş da cu plăcere dar momentan am cu editura nişte angarale. Peste o lună, însă, îţi promit…
EL: Şi dacă…? E stupid, dar dacă o să-mi vie iar cheful de scris? Dacă n-o să pot vedea nimic şi nici trăi pentru că….. uite, chiar şi-acum, îmi umblă o metaforă prin minte. Şi doar ştiu că numai are rost, că nu o să mai scriu, şi iată. La ce bun? Aceste versuri şchioape nu vor să-mi evacueze mintea. Uite. Mereu. De ce să plec? Am să văd pe-acolo la fel de puţin cât văd pe-aici. N-am să pot scăpa de boala asta niciodată. De 21 de ani scriu versuri, nu mai am cum să mă opresc. Şi să vreau, nu mai pot.
PRIETENUL: Stai calm, aşa e pe moment. O să-ţi treacă.
EL: Ce rost au consolările astea când ştii bine că nu? Eu singur mi-am făcut-o.
PRIETENUL: Tu mereu dramatizezi. Cu timpul sentimentele şi emoţiile scad în intensitate. Ceea ce acum te doare, mai târziu îţi va fi indiferent.
EL: Dar nu vreau! tu înţelegi că eu până acum nu am trăit? Pur şi simplu nimic?
PRIETENUL: Ia uite cât e ceasul! Frate, sincer….
EL: Cum, chiar pleci? Mai voiam să discutăm… deşi îmi dau seama că situaţia în care te pun…. faptul că trebuie să asculţi jelania mea….
PRIETENUL:Dar deloc, chiar îmi face plăcere….. dar, ştii, afacerile….
EL: Da, înţeleg.
PRIETENUL: Treci pe la mine astă seară dacă vrei să mai vorbim. Şi poate te mai gândeşti în legătură cu publicarea. Tirajul ar fi mic, desigur, poezia nu rentează niciodată dar, totuşi, merită să încercăm. Când îţi va mai trece furia, poate o să te mai gândeşti.
EL: Nu am la ce. Măcar să îmi rămâie consolarea că nu m-am minţit singur.
PRIETENUL: Cum vrei tu. (pleacă)
(EL rămâne la masă. Priveşte în gol)
EA: Domule profesor!
EL: (ca trezit) Da?
EA: Pot să mă aşez?
EL: cum vrei. De atfel, eu trebuie să plec.
EA:Nu eşti aşteptat nicăieri. Şi ploaia încă nu s-a oprit. Nu te teme, dacă vrei, nu am să vorbesc. Dar lasă-mă să mai stau aşa, aici. Cine ştie când am să te mai văd….. (tăcere)
EL: Vrei o cafea?
EA:(râde) M-ai mai întrebat. Mulţumesc, nu. Dar aş vrea, dacă se poate, o ţigară din pachetul tău.
EL: Te rog.
EA: Ai şi un foc?
EL:Da. (tăcere)
EA: Nu mi-ai spus ce-ai hotărât.
EL: În legătură cu ce?
EA: Dacă să tac sau să vorbesc.
EL: Mi-e indiferent. Faci ce vrei.
EA: Ar trebui să mă simt jingită. Dar înţeleg cât ţi-e de greu. Şi eu sunt poetă.
EL: Poftim?
EA: Am ascultat fără să vreau.
EL:(se ridică brusc)
EA: Te rog, nu te supăra. Pari să ai nevoie să vorbeşti cu cineva. De ce nu cu mine?
EL: Gestul dumitale, domnişoară, e…
EA:Ştiu. Dar ce să fac? Am fost îndrăgostită de tine 2 ani, nu pot să nu mă interesez de soarta ta.
EL: Faptul că îmi tot aminteşti de sentimentele dumitale când ţi-am spus că mi-e penibil să aud aşa ceva, e…e grosolan.
EA:Dar ţi-am zis că nu mai simt nimic acum! Însă m-am gândit că e bine să o ştii, ca să nu crezi că ai trăit fără sens. Dacă ai făcut un singur om fericit, nu ai trăit degeaba. Şi eu am fost chiar fericită pentru simplul fapt că ai existat.
EL: Da, foarte frumos, îţi mulţumesc pentru că ai dat un sens vieţii mele dar eu chiar trebuie să plec.
EA:Pot să vin cu tine?
EL: Nu!
EA:Voiam să îţi propun ceva….. ceva care o să te intereseze.
EL: (se aşează) Bine, dar să nu fie lung…..
EA: A, nu, te asigur. De altfel şi eu sunt grăbită. (tăcere)
EL:Ei?
EA:Am un unchi,editor. Dacă aş vorbi cu el, te-ar publica sigur.
EL:(se ridică) Ştii să minţi foarte prost.
EA: Bine, uite, acum iti spun pe bune. Dar să-mi promiţi că nu te vei supăra.
EL: Nu promit nimic.
EA: Aşteaptă. Înţelege, te rog, cât de greu îmi vine să-ţi spun asta. Voiam să-ţi propun…. să te ajut.
EL: În ce sens?
EA: Într-un sens foarte uman. Tu eşti acuma foarte singur şi nu mai ai nici un rost, mă gândeam să stau lângă tine, să te ajut până îţi revii.
EL: Cum ai putea să mă ajuţi dumneata pe mine?
EA: Să te ascult, să te consolez, să fiu langa tine. Aş putea chiar să te şi iubesc, dar numai dacă e nevoie de aşa ceva.
EL: Chiar atât de jos am ajuns? La mila unei studente?
EA: Dar nu e milă, nu. E respect şi admiraţie. Eu sunt convinsă că tu eşti totuşi un mare poet. Trebuie să mai încerci. Problema e că n-ai iubit niciodată cu adevărat până acum. Dar sunt convinsă că dacă ai să găseşti marea iubire, ai să scrii şi ai să…..
EL: (ironic) Şi acea mare iubire eşti tu?
EA: Nu neapărat. Eu vreau doar să te ajut până îţi revii, eventual chiar până găseşti acea persoană. Nu te teme, după aia am să plec. Nu o să-ţi cer nimic, nu o să-ţi reproşez nimic.
EL: Şi ce folos ai avea tu din treaba asta?
EA: Eu….am să fiu fericită numai dacă tu ai să fii fericit.
EL: Nu am nevoie de asta. (se ridică)
EA:(un tremur în glas) Cât eşti de nedrept!
EL: Poftim?
EA: Nici nu mi-ai dat timp să te conving. Nici o şansă pentru mine,ca şi cum nici nu exist.
EL:(se aşează. Ton mai blând) Ascultă, Ana. Nu te dispreţuiesc dar cred că ştiu ce e cel mai bine pentru mine şi de ce am nevoie acum. Iar tu, pur şi simplu…..
EA: Nu ştii. Dacă ai ştii n-ai mai fii atât de dezorientat. De ce nu vrei să-mi dai măcar o şansă?
EL: Pentru că… pentru că e şi viaţa mea în joc. Nu pot să experimentez aşa orbeşte cu..
EA: Dar nu îţi cer atât de mult. Deocamdată. Uite, ca să-mi arăţi că nu mă dispreţuieşti…..dă-mi doar 10 minute. Acum. Să te conving.
EL: Ei bine, 10 minute…. le ai. Dar dupa aceea nu mai vreau sa te aud sau sa te vad. Haide, convinge-mă. (tăcere) Nu spui nimic? Timpul trece…
EA: Nu prea ştiu să mă exprim….. cum să fac să te conving. Mai ales că îţi par şi ridicolă. Ştiu că nimeni nu se aruncă aşa de gâtul unui om…..decât dacă e disperat. Eu… nu am nevoie de tine. Aşa cred. Dar tu ai nevoie de mine. Aşa cred. Adică… acum eşti la pământ şi ai nevoie de cineva….. desigur, ar putea fi oricine, dar vezi că nimeni nu îşi dă iubirea pe gratis. Pe când eu…eu  nu  îţi cer nimic, vreau doar ca tu să-ţi revii, să scrii în continuare şi tot restul.
EL: Şi de ce faci asta dacă nu ceri nimic?
EA: Pentru că eu cred în tine! Ca scriitor. Sunt convinsă că eşti un talent extraordinar, poate chiar un geniu.
EL: Dar n-ai citit nimic de mine!
EA: Dar cursurile tale? Sau, în fine, nu asta voiam să spun….. eu am o teorie a mea: un geniu are întotdeauna un suflet mare, e o personalitate….. luminoasă. Şi, cunoscându-te pe tine, eu ştiu ce fel de om eşti. Un om cu calităţile tale spirituale, cu caracterul tău, nu poate să nu fie un geniu.
EL: Asta era? O teorie de-a ta? Dar te înşeli. Nu sunt atât de extraordinar cum o crezi, şi chiar de-aş fi, teoria ta a fost infirmată de mii de ori, nici nu stii cate genii au fost niste gunoaie umane. (se ridică)
EA: Mai am 7 minute. Nu poţi pleca încă.
EL: E o poruncă?
EA: Dar mi-ai promis că o să mă asculţi…..
EL: Ce să ascult? Când nu ştii nimic despre mine şi spui nişte lucruri care….
EA: Dar toţi oamenii mari au fost modeşti. Tu pur şi simplu nu-ţi dai seama cât de…..
EL:Termină altfel înnebunesc! Nu sunt bun de nimic! Punct! De ce mă faci să-mi urlu neputinţa? Eu singur ştiu cel mai bine cât valorez: zero.
EA: Chiar de-ar fi aşa, eşti om , asta e o valoare. Nu te poţi arunca la gunoi aşa. Tot meriţi să fii stimat, chiar iubit.
EL: Şi dacă eu nu am nevoie de asta? Dacă m-am săturat de atâta afectiune şi vreau în sfârşit să mă odihnesc?
EA: Înseamnă că n-ai fost iubit cu adevărat. Sau n-ai cunoscut tu iubirea. Altfel n-ai vorbi aşa. Tu ai nevoie să iubeşti. Mai mult decât orice.
EL: E foarte vulgar totul, nu ştiu de ce mi se pare asta….. iubire… parcă am fi într-o telenovelă.
EA: Ba nu, cel ce ştie ce e dragostea nu mai râde de astea.
EL: Ascultă-mă puţin şi încearcă să mă înţelegi. Nu vreau iubire. Am mai fost subiectul unor pasiuni feminine în viaţa mea, dar toate mă răsfăţau şi mă divinizau într-un mod insuportabil. Nu e demn să iubeşti în halul ăsta, şi mi-era mie ruşine pentru ele. Într-un fel, mă tratau ca pe un copil. Dar nu ştiu de ce îţi spun toate astea ţie….. m-au distrus oarecum. Nu dau vina pe ele, eu am fost cel slab, nu trebuia să la las să mă răsfeţe în halul ăla. Deşi tot ele mă părăseau. Probabil că îşi dădeau seama că sunt o nulitate dar plecau fără să mi-o spună. Vezi, eu ştiu dinainte cum se va sfârşi relaţia noastră, totul se va repeta întocmai, şi atunci de ce? Şi ele vedeau în mine un nenorocit de geniu şi nu suportau poate pe omul obişnuit…… nu ştiu….. oricum, m-am săturat. Tu n-ai cum să fii altfel. Şi chiar de-ai fi. Iubirea nu-mi spune nimic. Vreau să trăiesc în sfârşit ca un om liber, să nu mai depind de nimeni. Să mă pot suporta aşa cum sunt, fără nici o consolare feminină. Dacă eu acum, fiind oarecum rănit, m-aş arunca în braţele salvatoare ale cuiva, aş fi mai laş decât am fost până acum. Şi simt că m-aş dispreţui iremediabil. Aşa, îmi rămâne măcar consolarea că am îndurat singur povara asta. Înţelegi?
EA: Cred că da.
EL: Cât timp mai e?
EA: Două minute.
EL: Acum pot să plec?
EA: Nu. Mi-ai promis.
EL: Dar acum ştii că….
EA: Mai lasă-mă să te privesc……
EL: E monstruos că-mi spui asta după tot ce ţi-am zis.
EA: Nu e. Vreau doar să ştii că eu am să rămân fidelă promisiunii pe care ţi-am făcut-o şi că, dacă o să ai vreodată nevoie de ce dispreţuieşti acum, poţi să mă cauţi oricând.
EL: De ce îmi faci asta? De ce arunci vinovăţia asta pe mine? Cum să mai trăiesc liniştit ştiind că tu mă aştepţi? Aş deveni un vinovat în fiecare clipă. Nu mi-ai promis nimic.
EA: Ba da, acum doi ani. Nu ţi-am spus-o dar mi-am promis mie.
EL: De ce nu vrei să mă laşi să trăiesc? Nu am nevoie de sacrificii! E inutil, înţelegi?
EA: Niciodată iubirea nu e inutilă.
EL: Gata!(se ridică)
EA: Mai sunt 30 de secunde! (se duce după el, încercând să blocheze uşa )
EL: Nu-mi pasă.
EA: Dar e timpul meu!
EL: Tu nu vezi cât de jalnic e totul? De ce te umileşti? De ce nu ai şi tu puţină demnitate?
EA: Dar am demnitate. Merită să risc totul. Pentru că dacă tu ai să mă iubeşti pe urmă, fericirea asta…. nu are preţ.
EL: Şi ce mare lucru dacă am să te iubesc eu? O să se prăbuşească cerul?
EA: Numai tu eşti demn. Nici nu ştii cât te-am visat, cât am plâns, cât te-am urât uneori. De doi ani numai la tine mă gândesc. Numai tu poţi să mă înţelegi. Pentru că numai tu n-ai să mă dispreţuieşti  când ai să înţelegi cine sunt cu-adevărat.
EL: (liniştit) Şi de ce tocmai eu să plătesc pentru jignirile celorlalţi? Ce vrei să dovedeşti cu asta? Şi cui? Crezi că dacă eu am să te iubesc, gata, asta înseamnă că toţi ceilalţi or să-şi muşte mâinile de furie că te-au ignorat?
EA: Dar nu mă interesează ceilalţi! Ei nu există!
EL: Şi atunci? Vrei să dovedeşti altceva. Toţi te-au considerat o nulitate până acum, dar dacă eu am să te iubesc …..ce-o să însemne? O să însemne că ai talent, poate chiar geniu? Că eşti şi tu o persoană deosebită? Urâtă metodă ţi-ai ales să te afirmi.  Crezi că nu ştiu că totul e o răzbunare? Vrei să mă vezi umilit în faţa ta, ai visat de zeci de ori cum eu cad vrăjit de farmecul tău, orgoliul tău a suferit şi-acum…. tu chiar mă crezi orb?
EA: Nu, nu e asta.
EL: Ba da, domişoară studentă. Pardon, absolventă.
EA: De ce mă umileşti?
EL: Dar tu de ce mă umileşti pe mine? Nu vezi că nu ai habar de propriile tale dorinţe dar te crezi capabilă să-i citeşti pe ceilalţi. Ei, bine, refuz să fiu instrumentul orgoliului tău!
EA: Nu ştiu decât că eu am vrut să te fac fericit şi tu ai refuzat. Dar te iert.
EL: Doamne, e prea mult! Gata!
EA: Chiar nu pot plăcea nimănui?
EL: Termină cu tacticile astea de persuasiune!
EA: De ce mă umileşti atât?
EL: Tu singură te umileşti faţă de ceilalţi. Încearcă să înţelegi asta. Dacă poţi.
EA: Eu înţeleg aproape tot.
EL: Da,totul în afară de tine. (iese)

SFÂRŞIT